șleau (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ȘLEAU1, șleauri, s. n. Drum de țară natural, neamenajat, bătătorit de căruțe. ◊
Expr. A vorbi (sau
a spune)
pe șleau = a vorbi deschis, fără înconjur. ♦ (Rar) Firul unei ape curgătoare. [
Var.:
șleah s. n.] – Din
pol. szlak, ucr. šljah.șleau (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ȘLEAU2, șleauri, s. n. Fiecare dintre cele două curele groase, funii sau lanțuri care se prind de pieptul hamului și se leagă de crucea căruței sau a trăsurii trase de un animal; trăgătoare, ștreang. – Din
ucr. šleja.șleau (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ȘLEAU3, șleauri, s. n. Pădure cu arbori de specii diferite. –
Cf. germ. Schlehe.șleau (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)șleau1,
șlei, s.m. (înv.)
1. ulm.
2. copac bun de foc (porumbar, stejar etc.).
șleau (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)șleau2, șleauri, s.m.
1. (înv. și reg.) drum bătătorit, neamenajat (de mare circulație); itinerar, traseu; (în expr.)
a da pe șleau = a aduce pe calea cea bună.
2. (reg.; în forma:
șleah) șosea.
3. (pop.) făgaș lăsat (pe drum) de roțile unui vehicul; (în expr.)
a merge pe șleau = a reuși; a avea spor;
a merge șleau = a se desfășura în mod curgător.
4. (reg.) jgheab prin care se scurge mustul din teasc.
5. (reg.) curs al unei ape.
6. (pop. și fam.; în loc. adv.)
pe șleau = de-a dreptul fără înconjur.
7. (reg.) loc de trecere prin gard sau peste gard.
8. (reg.) loc deschis, expus vântului; spulberiș.
9. (reg.; în forma:
șleu) loc plan pe vârful unui munte; coamă de munte sau de deal.
șleau (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)șleau3, șleauri, s.n.
1. (pop.) fiecare dintre cele două curele groase, funii sau lanțuri care leagă pieptarul hamului de orcic (v.).
2. (reg.; în forma:
jleau) bucarul hamului.
3. (reg.) ham.
4. (reg.) parte a crucii căruței de care se prinde orcicul.
5. (reg.) vergea de care se prinde orcicul la căruța cu hulube.
șleau (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)șleau4,
șleauri, s.n. (reg.)
1. (în sintagmă)
pădure de șleau = pădure cu arbori de specii diferite (în care predomină stejarul).
2. (cu sens colectiv; în sintagmă)
lemn de șleau = lemn de foc provenit dintr-o pădure de șleau (v.).
șleau (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)șleau5 s.n. (reg.) noroi foarte apos.
șleau (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)șleáu (-uri), s. n. –
1. Urmă, dîră lăsată de roți pe sol. –
2. Drum natural, nepregătit, indicat numai de urmele lăsate de vehicule. –
3. Drum, rută. –
Pe șleau, fără înconjur. –
Var. Mold. șeah, înv. șleav. Pol. szlach, sznak, rut. šljak (Tiktin; Candrea;
cf. Cihac, II, 390).
șleau (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)șleáu (-uri), s. n. – Trăgătoare, ștreang tras de cai. –
Var. șleah. Pol. szla, szleja, rut. slyjá, din
sl. silo „laț” (Cihac, II, 390; Tiktin).
Der. din
săs. Schlîf (Lacea,
Dacor., III, 745) este mai puțin probabilă.