șiștoare (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)șiștoáre,
șiștóri, s.f. (reg.)
1. tiv mărginaș la o stofă.
2. mâner la crângul unei mori de apă.
3. unealtă asemănătoare cu compasul, folosită în rotărie; șișteală, șiștar.
șiștoare (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)șiștoáre (-óri), s. f. –
1. Centură, bandă, fașă. –
2. Una din cele șapte tije dispuse în cerc care formează volantul roții de moară. –
Var. șitoare, șîștoare, șuștoare. Sb. šestar „cerc”. Legătura cu
lat. cinctorium (Crețu 338) sau cu
sl. šiti „a coase” (Scriban) este improbabilă. După Cihac, II, 389, din
sl. šiška „con”.
șiștoare (Dicționaru limbii românești, 1939)șiștoáre și
șitoáre f., pl.
orĭ (cp. cu vsl.
šiti, a coase).
Nord. Fîșie, petică cu care se strînge fusta saŭ pantaloniĭ.
șiștoare (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)șiștoare f. Mold.
1. bandă mărginașă la stofe;
2. mâner la crângul morii:
prâsnelul este alcătuit din șapte șiștori. [Origină necunoscută].