șezătoare - explicat in DEX

șezătoare (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)
șezătoáre, șezători, (ședzătoare), s.f. – Adunarea fetelor și flăcăilor, ori a femeilor măritate într-o casă, în nopțile de iarnă, când se petrece torcând și spunând povești, glume, doine și balade” (Țiplea 1906). „În nopțile lungi de iarnă se strâng la o casă câte cinci-șase fete sau și mai multe, care împreună cumpără petrol de luminat și torc până după miezul nopții, câteodată până la două-trei ore dimineața. Flăcăii cercetează asemenea case, unde sunt fete mai multe adunate, care adunare se numește șezătoare. Petrec vremea cu cântări și veselie, dar torsul încă înaintează, torcând câte două-trei fuse de tort de cânepă pe noapte” (Bârlea 1924: 474); „Când melițam cânepa, / Toți feciorii mă-ntreba / Unde-a fi șezătoarea” (Bârlea 1924: 239). – Din ședea (< lat. sedeo) + -toare.

șezătoare (Dicționaru limbii românești, 1939)
șezătoáre f., pl. orĭ (d. șed. V. ședință). Adunare de țărance (saŭ și țăranĭ) în nopțile de ĭarnă p. a lucra ceva la un loc, cu care ocaziune și petrec spunînd poveștĭ, ghicitorĭ, glume ș. a. (V. furcărie). Întrunire intimă literară saŭ muzicală. V. ghĭuluș, clacă, ședință.

șezătoare (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
șezătoáre s. f., g.-d. art. șezătórii; pl. șezătóri

șezătoare (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
șezătoare f. adunare la țară, în nopțile de iarnă, când se petrece lucrând și spunând la povești și ghicitori.