șerb (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ȘERB, șerbi, s. m. 1. (În orânduirea feudală) Țăran legat de pământul moșierului, depinzând cu persoana și cu bunurile sale de acesta; iobag.
2. (
Înv.) Sclav, rob. –
Lat. servus.șerb (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)șerb (-bi), s. m. –
1. Sclav, rob. –
2. Iobag.
Lat. sĕrvus ([Pușcariu 1581; REW 7876),
cf. it.,
port. servo, prov. ser, fr. serf, sp. siervo. –
Der. șerbi (
megl. sirbés, sirbiri),
vb. (a se găsi în situația de șerb), din
lat. sĕrvῑre (Pușcariu 1582;
cf. REW 7874);
șerbie (
var. șerbire),
s. f. (sclavie; servitute);
ș(e)arbă, s. f. (femeie iobagă).
Serbi este dubletul lui
servi, vb., din
fr. servir, cu
der. (din
fr.)
servantă, s. f.;
serviabil, adj.;
serviciu, s. n.;
servietă, s. f.;
servil, adj.;
servilism, s. n.;
servitor, s. m.;
servitoare, s. f.;
servitudine, s. f. Serv (
var. servus),
s. m. „servitorul dumneavostră”, ca formulă de curtoazie vine din
germ. Servus. Deservi, vb. (a servi, a face serviciul de comunicare; a aduce prejudicii, a defavoriza), din
fr. desservir, der. desert, s. n., din
fr. dessert; deservant, s. m. (econom).
Șervet, s. n. (prosop; bucată de pînză), dubletul lui
servietă, cf. mr. șărvetă „batistă”,
alb. šërvetë, indică o evoluție fonetică greșit explicată,
cf. it. salvetta ›
mag. szalveta ›
Trans. salvet (Gáldi,
Dict., 156),
ngr. σερβέτα.
șerb (Dicționaru limbii românești, 1939)șerb m. (lat.
sĕrvus, rob, it. pg.
servo, pv.
ser, vfr.
serf, sp.
siervo. V.
servitor).
Vechĭ. Țăran supus unuĭ boĭer și alipit pămîntuluĭ pe care trăĭa și de pe care n´avea voĭe să se mute, nicĭ să dispună de persoana și de munca luĭ:
șerbiĭ se numeaŭ în Țara Românească „rumânĭ”,
în Moldova „vecinĭ”,
și în Ardeal „ĭobagĭ”. – Fem.
șarbă, pl.
șerbe. V.
român, vecin, ĭobag, răzăș.șerb (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)șerb s. m.,
pl. șerbișerb (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)șerb m.
1. cel ce nu se bucură de libertatea personală;
2. în evul-mediu (la noi până deunăzi), cel alipit pământului și care nu putea dispune nici de persoana nici de munca sa:
șerbii se numiau în Muntenia rumâni, în Moldova vecini și în Ardeal iobagi. [Lat. SERVUS].
șerb (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ȘERB, șerbi, s. m. 1. (în Evul Mediu) Țăran dependent de stăpânul feudal; iobag.
2. (
înv.) Sclav, rob. —
Lat. servus.