șalvaragiu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ȘALVARAGÍU, șalvaragii, s. m. Persoană care făcea sau vindea șalvari. –
Șalvari +
suf. -agiu.șalvaragiu (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)șalvaragíu,
șalvaragíi, s.m. (înv.)
1. persoană care confecționa sau vindea șalvari.
2. persoană care purta șalvari.
3. (ir.) turc.
șalvaragiu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)șalvaragíu (
înv.)
s. m.,
art. șalvaragíul; pl. șalvaragíi, art. șalvaragíii (-gi-ii)șalvaragiu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)șalvaragiu m.
1. cel ce face și vinde șalvari;
2. cel ce-i poartă;
3. (ironic) Turc. [V.
șalvari; formațiune analogică].
șalvaragiu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ȘALVARAGÍU, șalvaragii, s. m. (
înv.) Persoană care făcea sau vindea șalvari. —
Șalvari +
suf. -agiu.șalvaragiŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)șalvaragíŭ m. (d.
șalvarĭ).
Vechĭ. Acela care face șalvarĭ.
Azĭ. Iron. Acela care poartă șalvarĭ. V.
opincar.