șalgău - explicat in DEX

șalgău (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
ȘALGẮU, șalgăi, s. m. 1. (Înv.) Lucrător în ocnele de sare. 2. (Reg.) Condamnat la muncă în ocne; ocnaș. – Din magh. sóvágó.

șalgău (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
șalgắu (-ắi), s. m. – (Trans., Mold.) Miner care scoate sare. – Var. șaugău, șavgău. Mag. sóvágó (Cihac, II, 528; Drăganu, Lui I. Bianu, București 1927, p. 137; Graur, BL, III, 47).

șalgău (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
șalgắu (înv.) s. m., art. șalgắul; pl. șalgắi, art. șalgắii

șalgău (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
șalgău m. Mold. cel ce taie sare la ocnă. [Și șaugău = ung. SÓVÁGÓ (din SÓ, sare, și VÁGÓ, taie)].

șalgău (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
ȘALGẮU, șalgăi, s. m. 1. (înv.) Lucrător în ocnele de sare. 2. (Reg.) Condamnat la muncă în ocne; ocnaș. — Din magh. sóvágó.

șalgăŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)
șalgắŭ m. (ung. sóvágó, d. só, sare, și vágó, tăĭetor). Trans. Mold. Băĭaș, măgiaș, tăĭetor de sare în ocnă. – Și șangăŭ, de unde vine numele Ceangăilor (Iorga, Ist. Arm. Rom. 1, 78) și șaŭgăŭ, șavgăŭ. V. ocnaș.