șah (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ȘAH, (
1)
șahi, s. m., (
2)
șahuri, s. n. 1. S. m. Titlu purtat de suveranii Iranului, corespunzător titlului de împărat; persoană care are acest titlu; șahinșah.
2. S. n. Joc de origine orientală care se dispută între două persoane, pe o tablă împărțită în 64 de pătrățele, alternativ albe și negre, cu 32 de piese, mișcate după anumite reguli, scopul final fiind câștigarea regelui adversarului;
p. ext. tabla și piesele care servesc la joc; șatrange. ♦ Situație în cursul jocului mai sus definit, în care regele uneia dintre părți este atacat de o piesă a adversarului; (cu valoare de interjecție) cuvânt însoțind mișcarea care creează această situație. ◊
Expr. A da șah = a pune în pericol regele adversarului.
A ține (pe cineva)
în șah = a limita jocul adversarului la apărarea regelui;
fig. a ține pe cineva în tensiune, a-l imobiliza. – Din
tc. șah. Cf. germ. Schach.șah (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)șah,
șahuri, s.n. (înv.) viză a unei autorități puse pe registrele comerciale.
șah (Dicționar de neologisme, 1986)ȘAH s.m. Titlu purtat de suveranul Iranului. [Pl.
șahi. / < germ.
Schach, fr.
chah, shah].
șah (Dicționar de neologisme, 1986)ȘAH s.n. 1. Joc de origine orientală care se joacă pe o tablă împărțită în 64 de pătrățele albe și negre cu ajutorul a 32 de piese de valoare diferită.
2. Mișcare în cursul acestui joc prin care se pune în pericol regele sau regina adversarului. ♦
A ține (pe cineva)
în șah = a limita jocul adversarului la apărarea regelui: (
fig.) a ține pe cineva sub presiune.
3. Totalitatea pieselor cu care se joacă șah (1). [Pl.
-huri. / < germ.
Schach].
șah (Marele dicționar de neologisme, 2000)ȘAH s. n. 1. joc între doi jucători cu ajutorul a 32 de piese mișcate după anumite reguli pe o tablă împărțită în 64 de pătrățele albe și negre; (p. ext.) tabla și piesele folosite. 2. mișcare în cursul acestui joc prin care se pune în pericol regele sau regina adversarului. ♦ a ține (pe cineva) în ~ = a) a limita jocul adversarului la apărarea regelui; b) (fig.) a ține pe cineva sub presiune. (< germ.
Schach)
șah (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)șah (-huri), s. n. – Alineat.
Tc. sah (Tiktin).
Sec. XIX,
înv.șah (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)șah (șáhi), s. m. – Suveran al Iranului.
Tc. șah, cf. ngr. σάχης,
sp. jaque. Este dubletul lui
șah, s. n. (joc oriental), din
germ. Schach, cf. rus. šah. –
Der. șahist, s. m. (jucător de șah). –
Comp. sacnasiu, s. n. (verandă, geamlîc, balcon acoperit), din
tc. (
per.)
șahnișin „tron” (Șeineanu, II, 305),
cf. ngr. σαχνισίνι;
safterea, s. f. (fumăriță, Fumaria officinalis),
var. sefterea, din
tc. (
per.)
șahtere „sudoarea regelui”,
cf. ngr. σαφτερές;
șahmara(nd), s. n. (brocart), din
tc. șah meram „miracol regesc”;
șahzadea, s. m. (principe, fiu de șah), din
tc. șahzade.șah (Dicționaru limbii românești, 1939)1) șah m. (turc. pers.
šah. V.
padișah, eșec), Regele Persiiĭ. S.n., pl.
urĭ (germ.
schach, rus.
šah). Un joc complicat care se joacă între doĭ pe un damier (eșichier) cu 64 despărțiturĭ pe care fie-care jucător mută câte
1 16 pĭese (un rege, o regină, doĭ spionĭ, doĭ caĭ, doŭă turnurĭ și 8 pionĭ).
Șah și mat orĭ
șah mat, lovitura decizivă [!] care termină jocu pin [!] luarea regeluĭ.
A ținea în șah, a împedeca să înainteze. – Jocu șahuluĭ pare a fi imaginea războĭuluĭ. Se zice că a fost inventat de Grecu Palamede în timpu războĭuluĭ Troiĭ ca să-ĭ distreze pe luptătorĭ în zilele de inacțiune. Dar e maĭ probabil că ne vine de la Perșĭ orĭ Chinejĭ, de unde a trecut la Arabĭ, de la care a trecut la Europenĭ în timpu cruciatelor [!]. Se zice că inventatoru acestuĭ joc, oferindu-l suveranuluĭ luĭ, suveranu încîntat, ĭ-a spus să ceară orĭ-ce recompensă. El ceru un grăunte de grîŭ pentru prima despărțitură, doŭă pentru a doŭa, patru pentru a treĭa și așa în ainte [!] tot îndoind număru pînă la a 64-a. Suveranu porunci ministruluĭ luĭ să satisfacă această cerere, așa de modestă în aparență. Dar cînd făcu socoteală, constată că toate hambarele vastuluĭ imperiŭ nu ajungeaŭ pentru asta.
șah (Dicționaru limbii românești, 1939)2) șah n., pl.
urĭ (turc.
sah, după
șah 1).
1800-50. Parafă.
șah (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)șah1 (persoană)
s. m.,
pl. șahi