iobag (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)IOBÁG, iobagi, s. m. Țăran dependent de stăpânul feudal, obligat să facă acestuia prestații în muncă, în natură sau în bani și legat de pământ (fără drept de strămutare); șerb, rumân, vecin. – Din
magh. jobbágy.iobag (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)iobág (iobági), s. m. – Serv, persoană care, după dreptul din trecut, nu se bucura de libertate personală nici de dreptul de proprietate, și care trăia ca muncitor agricol pe pămînturile marilor moșieri. Această situație juridică s-a perpetuat în Ungaria și Transilvania, din 1514 la 1848. –
Var. (
înv.)
iobagiu. Mag. jobbagy (Cihac, II, 509; Tiktin; DAR),
sing. actual reconstituit pe baza
pl. iobagi (Byck-Graur,
BL, I, 24).
Der. din
lat. homagium (Laurian) nu este posibilă. –
Der. iobăgie, s. f. (șerbie);
iobăgiță, s. f. (soție sau fiică de iobag);
iobăgime, s. f. (mulțime de iobagi);
iobăgesc, adj. (servil);
iobăgi, vb. (a trăi ca iobag).
iobag (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)iobág s. m.,
pl. iobágiiobag (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)iobag m. șerb (în Ardeal):
iobagul și a lui lanțuri de aramă EM. [Ung. JÓBBÁGY (din JOB, răsboiu, și BÁG, căpetenie), desemna odinioară pe magnații sau baronii ArdealulUi și, in urma decăderii lor, pe șerbii din aceeaș țară].
iobag (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)IOBÁG, iobagi, s. m. Țăran dependent de stăpânul feudal; șerb, rumân, vecin. — Din
magh. jobbágy.ĭobag (Dicționaru limbii românești, 1939)ĭobág și
ĭobágĭ m. (ung.
jobbágy, serv. Forma
iobag e posterioară). Român. serv (șerb) în Austro-Ungaria, cum aŭ existat pînă la 1784. V.
rumân și
vecin. – La Milescu
obagĭ, la Bălc.
hobagĭ.