ĭerugă - explicat in DEX

ierugă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
ierúgă (ierúgi), s. f. – Canal, jgheab de moară. – Var. (v)irugă, (v)iroagă. Sb., rut., rus. jaruga (DAR; Conev 38), cuvinte ce par să provină din tc. yarik. Dublet al lui ierec, s. n. (șanț, canal de irigație), care provine direct din tc., cf. rus. erik, și poate de la iar, s. n. (braț al unui rîu care a secat), din tc. sau bg. jar, și de la iarc, s. n. (Banat, șanț), din sb. jarak.

ĭerugă (Dicționaru limbii românești, 1939)
ĭerúgă f., pl. ĭ (sîrb. járuga, rut. rus. ĭarúga, d. vsl. ĭarŭ, bg. ĭar, turc. ĭar, mal rîpos. Cp. și cu viroagă). Banat, Trans. Maram. Mold. Braț de rîŭ, canal de moară. – Și irugă: toată vara copiiĭ alergaŭ supt [!] lumina sălciilor de la irugă (V. Cĭoflec, VR. 2, 12), irugile roase [!] ape (Ghib. Sur. XVII, III). V. zătoacă.

ierugă (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)
ierúgă, -i, s.f. – 1. Canal, jgheab la moară (Odobescu 1973). 2. Teren mlăștinos, un fel de vâlcea, fără scurgere (D. Pop 1978). 3. Râpă. Toponim frecvent în satele din zona Codru. – Sb., ucr., rus. jaruga (DA cf. DER); Din s. dial. ier „iarbă de slabă calitate” (Vișovan 2002).

ierugă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
ierúgă (pop.) s. f., g.-d. art. ierúgii; pl. ierúgi

ierugă (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)
i(e)rúgă, i(e)rúgi, s.f. (reg.) 1. braț de râu ce duce apa la moară; iazul morii, gârla morii. 2. canal sau pârâu ce duce apa din mlaștini și din bălți în Dunăre; ierec.