iele (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)IÉLE s. f. pl. (Mai ales
art.) Ființe imaginare din mitologia populară românească, înfățișate ca niște fete frumoase, îmbrăcate în alb, care apar numai noaptea, vrăjind, prin cântecul și prin jocul lor, pe bărbați, asupra cărora au puteri nefaste; frumoasele, mândrele, dânsele, șoimanele, vântoasele, drăgaicele. – Din
ele (
pl. f. al lui
el).
iele (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)iéle s. f. pl. – Ființe imaginare cu puteri nefaste; frumoasele, dînsele, drăgaicele. –
Var. ele. Este
pl. al
pron. pers. ea (DAR; Bogrea,
Dacor., IV, 822; Candrea), eufemism care coincide cu
dînsele „lemuri”, și cu
iel, s. m. (dracul), în loc de
el. Totuși, Hasdeu,
Col. lui Traian, 1874, 176, credea că numele este dacic; după Diculescu 186, din
germ. Elle. Înainte, Cihac, II, 508, se gîndea la
mag. lél „spirit” și Lokotsch 950 la
tc. jel „vînt”,
cf. vîntoasele. Din
rom. provine probabil
țig. sp. ilo „spirit” (Besses 89).
iele (Dicționar de argou al limbii române, 2007)iele s. f. pl. (înv.) femei de moravuri ușoare, prostituate.
ĭele (Dicționaru limbii românești, 1939)ĭéle f. pl. d. pron.
ĭel, ĭa. Niște zîne despre care poporu crede că-țĭ provoacă paralizie, reŭmatizm ș. a.
Luat, apucat de ĭele, paralizat. – Le maĭ zice și
dînsele, frumoasele, șoimanele, vîntoasele. V.
întîlnitură.iele (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)iéle s. f. pl.,
art. iélele, g.-d. art. iéleloriele (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)IÉLE s. f. pl. (Mai ales
art.) Ființe imaginare din mitologia populară românească, înfățișate ca niște fete frumoase, îmbrăcate în alb, care apar numai noaptea, vrăjind, prin cântecul și prin jocul lor, pe bărbați, asupra cărora au puteri nefaste; frumoasele, mândrele, dânsele, șoimanele, vântoasele, drăgaicele. — Din
ele (
pl. f. al lui
el).