ĭazmă - explicat in DEX

iazmă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
IÁZMĂ, iezme, s. f. (Pop.) Arătare urâtă și rea, nălucă, vedenie. ♦ Fig. Persoană slabă, cu înfățișare respingătoare. – Et. nec.

iazmă (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)
IÁZMĂ s. f. (În mitologia populară românească) Termen generic pentru o categorie de demoni feminini (sau zâne rele), care patronează bolile și aduc în lume numeroase variante ale morții. Reprezentată, de obicei, ca o bătrână sinistră, cu rânjet înspăimântător și respirație glacială.

ĭazmă (Dicționaru limbii românești, 1939)
1) ĭázmă, V. agheazmă.

ĭazmă (Dicționaru limbii românești, 1939)
2) ĭázmă f., pl. ĭezme (probabil, vsl. bg. ĭazva, rană, decĭ „boală, dihanie”, ca smidă 2 din *svidă). Vest. Nălucă, vedenie, strigoĭ, stahie [!]. Fig. Gînd care inspiră frică: ĭazma neîncrederiĭ (Od.). Ființă foarte slabă și urîtă (o femeĭe, un cal): cine e ĭazma asta? V. dihanie, monstru, schimă.

iazmă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
iázmă (pop.) s. f., g.-d. art. iézmei; pl. iézme

iazmă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
iazmă f. 1. (Banat) aghiasmă; 2. monstru: iazma ce a născut păcatul AL.; 3. nălucă, vedenie urîcioasă: a slăbit ca o iazmă; 4. fig. iazma neîncrederii o urmăria pretutindeni OD.; 5. femeie foarte slabă, numai oase și piele. [Aiasma, sau apa sfințită e întrebuințată ca prezervativ împotriva duhurilor rele, de unde sensul de fantomă].

iazmă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
IÁZMĂ, iezme, s. f. (Pop.) Arătare urâtă și rea, nălucă, vedenie, ♦ Fig. Persoană slabă, cu înfățișare respingătoare. — Et. nec.