iama (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)IÁMA s. f. art. (În
expr.)
A da iama = a da năvală, a se repezi.
A da iama prin... = a risipi, a distruge (un bun). – Din
tc. yama.iama (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)iáma s. f. – Invazie, incursiune. –
Mr. yiamă, megl. iamă. Tc. ya(g)ma (Șeineanu, II, 219; Lokotsch 923; Iordan,
Dift., 80),
cf. bg. jagmá. Se folosește numai în expresia ca
a da iama „a năvăli”.
ĭama (Dicționaru limbii românești, 1939)ĭáma f. (turc. [d. pers.]
ĭaghma, pop.
ĭama, jaf în războĭ; sîrb.
ĭagma. V.
amandea).
A da, a face ĭama în ceva, a apuca, a jăfui [!], a fura, a risipi. Interj.
Ĭama la mere, copiĭ, răpeziți-vă (amandea) la mere, copii! V.
ĭuruș, busna.iama (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)iáma (în
expr. a da ~)
s. f. art.iama (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)IÁMA s. f. art. (În
expr.)
A da iama = a da năvală, a se repezi.
A da iama prin... = a risipi, a distruge (un bun). — Din
tc. yama.