gugiuman (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)GUGIUMÁN, gugiumane, s. n. Căciulă de samur purtată, în trecut, de domnitori și de boieri, ca semn al demnității lor. – Din
tc. gücemin.gugiuman (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)gugiumán (gugiumáne), s. n. – Căciulă de samur, purtată în trecut numai de domnitor (cu dublură albă) și de boierii de rang (cu dublură roșie). –
Var. gugi(u)man(ă). Tc. gücemin (Șeineanu, II, 191).
Sec. XVI. –
Der. gugiu, s. n. (
Mold., glugă), formă reconstituită, întrucît se consideră -
man ca
suf.;
cujban, s. n. (costum), al cărui sens nu pare sigur (
cf. Bogrea,
Dacor., I, 227).
gugiuman (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)gugiumán (-giu-)
s. n.,
pl. gugiumánegugiuman (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)gugiuman n.
1. od. căciulă de samur cu fundul roșu (pentru boieri) și cu fundul alb (pentru Vodă și beizadele):
un gugiuman de samur cu surguciu de pietre scumpe OD.;
2. azi, în Banat, gluga cabaniței. [Turc. GÜDJEMAN].
ğuğĭuman (Dicționaru limbii românești, 1939)ğuğĭumán și
gugimán n., pl.
e (turc.
gügemin și
gügeman. V.
gugĭ).
Vechĭ. Căcĭulă de samur, cu fundu roș p. boĭerĭ și alb p. domn și fiiĭ luĭ.
Azĭ. Munt. Iron. Ĭarmurcă. – În Mold. și
gugĭumană f. (Ĭorga, Ist. Arm. Rom. I, 300 și 328). V. și Șăin. Infl. Or.