înțelege (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÎNȚELÉGE, înțelég, vb. III.
1. Tranz. A-și face, a avea o idee clară și exactă despre un lucru, a pătrunde, a cuprinde cu mintea; a pricepe. ◊
Expr. Așa (
mai)
înțeleg și eu = așa da, așa e pe placul meu.
A înțelege pe cineva =
a) a pricepe ce spune cineva;
b) a pricepe (și a aproba) cauzele comportării cuiva. (
Mă)
înțelegi?, se spune cuiva pentru a verifica înțelegerea celor spuse. (
Mă)
înțelegi!, marchează o situație în care există un substrat. (
Refl.)
Se înțelege de la sine = este evident. (
Intranz.)
A înțelege de glumă = a nu se supăra pentru o glumă făcută pe socoteala lui. ♦ A-și da seama de ceva. ♦ A pricepe o limbă străină. ♦ A constata, a vedea, a observa, a băga de seamă. ♦ A gândi, a reflecta, a concepe.
2. Refl. recipr. A ajunge la învoială, a cădea de acord, a se împăca, a conveni cu cineva. ♦ A conviețui în bună învoială, a se înțelege, a se învoi.
3. Tranz. (în
expr.)
A nu înțelege nimic din ceva = a nu se alege cu nimic din ceva, a nu profita din ceva. [
Perf. s. înțelesei, part. înțeles] –
Lat. intelligere.înțelege (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)înțelége (înțelég, înțelés), vb. –
1. A-și face o idee clară despre ceva, a pricepe. –
2. A cunoaște, a-și da seama de ceva. –
3. A afla, a ști. –
4. A profita, a se alege cu ceva. –
5. A admite, a accepta. –
6. (
Refl.) A se împăca, a conviețui în bună invoială cu cineva. –
7. (
Refl.) A ajunge la învoială, a cădea de acord, a bate palma, a se învoi. –
8. (
Refl.) A avea sens, a se pricepe. –
9. (
Refl.) A se subînțelege, a se avea în vedere. –
Mr. nțăleg, megl. anțileg, istr. anțeleg. Lat. intĕllĭgĕre (Pușcariu 880; Candrea-Dens., 873; REW 4482; DAR),
cf. alb. dëlgoń. În celelalte limbi romanice a fost înlocuit cu
intendere și
comprehendere. –
Der. neînțeles, adj. (fără sens; care nu poate fi înțeles);
înțeles, s. n. (sens; semnificație; motiv; rațiune);
subînțelege, vb. (a presupune, a fi înțeles de la sine), pe baza
fr. sousentendre; înțelegere, s. f. (acord; învoială, comuniune de idei; rațiune, inteligență, pătrundere, facultatea de a înțelege; cunoaștere, sens, semnificație);
neînțelegere, s. f. (dezacord; conflict);
înțeleguț, adj. (
înv., știut, cunoscut);
înțeleguț, s. n. (
înv., cunoaștere, inteligență);
înțelegător, adj. (inteligent; care are înțelegere);
neînțelegător, adj. (lipsit de înțelegere; neascultător). –
Der. neol. inteligent, adj., din
fr. intelligent; neinteligent, adj. (prost);
inteligență, s. f., din
lat. intelligentia; inteligibil, adj., din
fr. intelligible; subînțeles, s. n., pe baza
fr. sous-entendu. Înțelepciune, s. f., (știință, capacitate de înțelegere, chibzuință, prudență; cunoaștere, știință, doxă), reproduce
lat. intellectiōnem (Pușcariu 881; Candrea-Dens., 875; DAR);
înțelept, adj. (care este înzestrat cu înțelepciune;
înv., cunoscător;
înv., cumpătat, socotit, așezat; prevăzător, chibzuit;
adv., cu înțelepciune) provine din
part. intellectus, în al cărui uz a fost înlocuit de forma
înțeles, analogică lui
drege, dres sau
merge, mers (Pușcariu 880; Candrea-Dens., 874; DAR). –
Der. neînțelept, adj. (imprudent, nebun);
înțelepțesc, adj. (înțelept, chibzuit);
înțelepțește, adv. (cu înțelepciune);
neînțelepțește, adv. (în chip imprudent);
înțelepți, vb. (a cuminți, a face chibzuit);
înțelepție, s. f. (înțelepciune, judecată, chibzuință);
preaînțelept, adj. (înțelept), pe baza
sl. prĕmądrŭ; preaînțelepciune, s. f. (
înv., înțelepciune), pe baza
sl. premadrosti.înțelege (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)înțelége (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. înțelég, 1
pl. înțelégem, perf. s. 1
sg. înțeleséi, 1
pl. înțeléserăm; part. înțelésînțelege (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)înțelege v.
1. a coprinde cu mintea:
am înțeles; 2. a se învoi laolaltă:
s’au înțeles să ne înșele; 3. a avea însemnarea:
ce se înțelege prin acest cuvânt? [Lat. INTELLIGERE].