înălțime (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÎNĂLȚÍME, înălțimi, s. f. 1. Distanță de la nivelul pământului (sau de la un nivel orizontal) până la un punct situat deasupra lui; dimensiune a unui lucru sau a unei ființe, măsurată de la bază până la partea cea mai ridicată. ♦ (
Mat.) Perpendiculară dusă din vârful anumitor corpuri sau figuri geometrice pe bază.
2. Punct ridicat deasupra nivelului pământului;
p. ext. (la
pl.) cer. ♦ Vârf, culme, înălțătură.
3. Numărul de vibrații pe secundă ale unui sunet. ♦ Calitate a unei voci, a unui instrument etc. de a cânta note înalte.
4. Fig. Stare de superioritate intelectuală, morală etc. ◊
Expr. A fi la înălțimea cerută (sau
dorită, așteptată etc.) = a se prezenta așa cum cere situația. ♦ Grad, rang (înalt);
p. ext. prețuire.
5. (
Înv.; urmat de un pronume posesiv) Termen de adresare către o persoană cu funcție importantă. [
Var.: (
reg.)
nălțíme s. f.] –
Înalt +
suf. -ime.înălțime (Dicționaru limbii românești, 1939)înălțíme f. (d.
înalt). Dimensiunea unuĭ corp considerat de jos în sus orĭ distanța la care un corp plutește în aer:
înălțimea unuĭ munte, unuĭ om, unuĭ nor. Loc înalt:
dușmaniĭ ocupase [!] înălțimile. Fig. Superioritate:
înălțimea religiuniĭ creștineștĭ. Titlu dat odinioară în locu actualuluĭ
alteță: Înălțimea voastră! A fi la înălțimea uneĭ chestiunĭ, a fi în stare s´o înțelegĭ, a o putea învinge.
înălțime (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)înălțíme s. f.,
g.-d. art. înălțímii; pl. înălțími; (
mat.)
simb. hînălțime (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)înălțime f.
1. dimensiunea unui corp dela bază până la vârf:
înălțimea turnului; 2. ridicătură deasupra solului:
înălțimea norilor; 3. parte înaltă, eminență:
dușmanul a ocupat înălțimile; 4. fig. superioritate:
înălțimea geniului său; a fi la înălțimea cuiva, în stare de a-l înțelege;
5. Alteță:
Înălțimea Voastră!