învățător (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÎNVĂȚĂTÓR, -OÁRE, învățători, -oare, s. m. și
f.,
adj. I. S. m. și
f. 1. Persoană care predă cunoștințe și face educația civică a copiilor în primele clase de școală; institutor. ♦ Persoană care învață sau instruiește pe cineva; maestru, preceptor, dascăl.
2. Inițiator, autor sau propagator al unei doctrine; îndrumător, sfătuitor, povățuitor.
II. Adj. (
Înv.) Care învață, care sfătuiește. –
Învăța +
suf. -ător.învățător (Dicționaru limbii românești, 1939)învățătór, -oáre s. Care îl învață pe altu, profesor de școală primară rurală. –
Învățătoreasă, pl.
ese, nevastă de învățător. V.
institutor.învățător (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)învățătór s. m.,
pl. învățătóriînvățător (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)învățător m.
1. cel ce învață, maestru;
2. în special, cel ce predă instrucțiunea primară în școalele rurale.