învăț (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÎNVẮȚ s. n. 1. Obicei, obișnuință, nărav, deprindere (rea).
2. Povață, sfat, îndemn. – Din
învăța (derivat regresiv).
învăț (Dicționaru limbii românești, 1939)1) învắț n., pl.
urĭ (d.
mă învăț). Învățătură de minte:
să le fie spre învăț. Deprindere, obiceĭ:
învățu are și dezvăț, dacă te-aĭ deprins cu ceva bun cînd eștĭ bogat orĭ aĭ posibilitatea de a-l avea, te poțĭ dezvăța cînd eștĭ sărac orĭ nu-l poțĭ avea.
învăț (Dicționaru limbii românești, 1939)2) învắț, a
-á v. tr. (lat.
*in-vĭtiare, d.
vĭtium, vițiŭ; it.
invezzare și
avvezzare, a deprinde, sard.
imbitssare, pv. sp.
[en]vezar, vfr.
envoisier, pg.
vezar, înț. pmt. a fost „a deprinde la ceva răŭ”, apoĭ numaĭ „a deprinde”, apoĭ „a instrui”. –
Învăț, învețĭ, învață; să învăț, să învețĭ, să învețe). Instruĭesc, îl deprind pe altu să scrie și să citească orĭ să facă alt lucru:
profesoru îĭ învață pe elevĭ latinește (latina, matematica, desemnu [!], dansu, scrima), ofițeru îĭ învață pe soldațĭ călăria (ochirea, lupta), cizmaru îl învață pe ucenic cizmăria. Sfătuĭesc, îndemn:
el m´a învățat să muncesc, să fur. Dresez:
învăț un cîne [!] să sară pin [!] cerc. Mă instruĭesc, studiez, capăt știință:
elevu învață latinește cu profesoru (saŭ
de la profesor). V. refl. Mă deprind, ĭaŭ un obiceĭ:
m´am învățat să beaŭ ceaĭ, să fumez. Învăț minte pe cineva, îl regulez, îl pun la regulă, îl pedepsesc pentru îndrăzneală:
Cezar l-a învățat minte pe Ariovist. Mă învăț minte, mă cumințesc, mă astîmpăr:
Ariovist s´a învățat minte după ce l-a învins Cezar.învăț (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)învắț s. n.învăț (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)învăț n.
1. obiceiu, deprindere (mai ales rea):
învățul are și desvăț; 2. învățătură:
să le fie de învăț OD. [Istro¬român
văț = lat. VITIUM: sensul s’a generalizat în deprindere (rea sau bună)].