înot (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÎNÓT s. n. Plutire și înaintare (a unor ființe) la suprafața sau în interiorul apei, deplasare în apă prin mișcări ritmice. ◊
Loc. adv. De-a înotul = înotând. ♦ (Adverbial) Înotând. – Din
înota (derivat regresiv).
înot (Dicționaru limbii românești, 1939)1) înót n., pl.
urĭ. Înotat, acțiunea de a înota:
înotu e plăcut. V.
not 1.înot (Dicționaru limbii românești, 1939)2) înót, a
-á v. intr. (lat.
*innotare [= cl.
innatare], care vine din
*nautare, *notare, de unde și vrom.
not, a nuta; it.
notare și
nuotare, vfr.
noer. –
Înoată, să înoate. V.
nautic, navă).
Vechĭ. Navig.
Azĭ. Mă susțin pe apă stînd orĭ înaintînd pin [!] mișcarea mînilor [!] și picĭoarelor.
Fig. Înot în bogăție, îs foarte bogat.
Înot în sînge, îs foarte plin de sînge. – Și
înnot. În Oaș
a nota (lat.
*annotare). Vechĭ și
not, a nuta: noată (PsS.) = plutește, návigă.
înot (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)înót s. n.