îngădui (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÎNGĂDUÍ, îngắdui, vb. IV.
1. Tranz. A da voie, a permite, a admite, a încuviința, a tolera ceva; a da cuiva permisiunea, a-l lăsa să... ♦
Refl. recipr. (
Pop.) A se învoi, a se înțelege unul cu altul, a trăi în armonie.
2. Tranz. și
intranz. (
Pop.) A avea răbdare; a aștepta; a da răgaz; a amâna, a păsui. ♦ (
Reg.) A întârzia, a zăbovi. [
Prez. ind. și:
îngăduiesc] – Din
magh. engedni.îngădui (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)îngăduí (îngắdui, îngăduít), vb. –
1. A permite, a lăsa. –
2. A admite, a accepta, a se învoi. –
3. A îndura, a suporta. –
4. A slăbi, a diminua, a domoli. –
5. A ierta, a absolvi, a scuti de (o pedeapsă). –
6. A aștepta, a avea răbdare. –
7. (
Refl.) A se înțelege, a se avea bine.
Mag. engedni (Cihac, II, 50; Tiktin; DAR; Gáldi,
Dict., 93),
cf. bg. din
Trans. enieduva (Miklosich,
Bulg., 121). –
Der. îngăduială (
var. îngăduință),
s. f. (permisiune, voie; concesie; toleranță; cedare; răbdare; păsuire, răgaz);
îngăduitor, adj. (tolerant, răbdător);
neîngăduitor, adj. (intolerant);
neîngăduință, s. f. (intoleranță).
îngădui (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)îngăduí (a ~) vb.,
ind. prez. 1 și 2
sg. îngắdui, 3
îngắduie, imperf. 3
sg. îngăduiá; conj. prez. 3
să îngắduieîngăduĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)îngắduĭ și
-ĭésc, a
-í v. tr. (ung.
engedni). Permit:
a îngădui să treacă cineva, cuĭva să treacă. V. intr. Aștept, tolerez:
îngăduĭ pînă mîne [!]. V. refl. Mă împac, mă învoĭesc:
aceștĭ oamenĭ se îngăduĭe unu cu altu, unu pe altu, împreună, între eĭ. – Vechĭ și
agắduĭ și
agắdăĭ. V.
pogodesc.îngăduì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)îngăduì v.
1. a avea răbdare, a păsui:
îngădue până mâine; 2. a permite:
e îngăduit fiecăruia; 3. a se învoi:
voinic tânăr, cal bătrân, greu se îngădue la drum CR. [Ung. ENGEDNI].