îngăduitor (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÎNGĂDUITÓR, -OÁRE, îngăduitori, -oare, adj. Care îngăduie (
1);
p. ext. care iartă ușor, tolerant, răbdător; concesiv, indulgent. ♦ Blând, bun. [
Pr.:
-du-i-] –
Îngădui +
suf. -tor.îngăduitor (Dicționaru limbii românești, 1939)îngăduitór, -oáre adj. Indulgent. Tolerant.
îngăduitor (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)îngăduitór (-du-i-) adj. m.,
pl. îngăduitóri; f. sg. și
pl. îngăduitoáreîngăduitor (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)îngăduitor a. care îngădue, indulgent.