îngăduință (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÎNGĂDUÍNȚĂ s. f. 1. Încuviințare, permisiune, voie; indulgență, toleranță, îngăduială, îngăduire. ♦ Înțelegere, bunăvoință reciprocă.
2. (
Fam., rar) Păsuire, răgaz. –
Îngădui +
suf. -ință.îngăduință (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)îngăduínță s. f.,
g.-d. art. îngăduínțeiîngăduință (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)îngăduință f.
1. indulgență;
2. permisiune:
cu îngăduința D-voastre.