înghiți (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÎNGHIȚÍ, înghít, vb. IV.
Tranz. I. A face să treacă mâncarea, băutura etc. în stomac prin faringe și esofag;
p. ext. a mânca, a devora. ◊
Expr. A înghiți (sau
a face să înghită)
hapul (sau
un hap, gălușca) sau
a o înghiți = a suporta (sau a face să suporte) o neplăcere (fără să crâcnească).
A-și înghiți lacrimile (sau
plânsul) = a-și stăpâni plânsul; a reprima izbucnirea unui sentiment. (
Pop.)
A-i veni (cuiva)
să înghită (pe cineva) (
de bucurie), se spune când o persoană își manifestă o mare bucurie, mulțumire. (
Fam.)
A înghiți (pe cineva)
din ochi (sau
cu ochii) = a nu se mai sătura privind pe cineva.
A nu înghiți pe cineva = a nu putea suferi pe cineva. ♦
P. anal. A trage în plămâni, a inhala adânc aer, fum etc.
II. Fig. 1. (Despre pământ, apă etc.) A face să dispară ceva (cuprinzând în sine); a cuprinde, a învălui din toate părțile. ◊
Expr. L-a înghițit pământul = a murit; a dispărut.
Parcă l-a înghițit pământul, se spune despre cineva sau ceva care a dispărut fără urmă. ♦ A se îmbiba de un lichid; a absorbi.
2. A citi repede și cu lăcomie o carte, un text scris.
3. A răbda, a îndura fără ripostă o necuviință, o insultă etc.
4. A omite cuvinte sau silabe (din cauza unui defect de vorbire). ♦ A nu spune ce ar fi vrut să spună, a se abține de a spune ceva. –
Lat. ingluttire.înghiți (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)înghițí (înghițít, ít), vb. –
1. A face să treacă mîncarea, băutura etc. prin faringe și esofag în stomac. –
2. A mînca, a înfuleca. –
3. A absorbi, a face să dispară. –
4. A suporta, a se abține, a se înfrîna. –
5. A răbda, a îndura, a încuviința. –
Mr. (î)ngl’it, megl. (a)ngl’it. Lat. ingluttῑre (Pușcariu 853; Candrea-Dens., 860; REW 4423; DAR),
cf. it. inghiottire, prov. (en)glotir, fr. engloutir, cat.,
v. sp. englutir. Cuvînt comun (ALR, I, 83). Pentru reducerea de la *
înghiuți, la
înghiți, cf. ghimpe. Der. înghițitor, adj. (care înghite);
înghițitoare, s. f. (laringe, gîtlej);
înghițitură, s. f. (îmbucătură, sorbitură).
înghiți (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)înghițí (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. înghít, imperf. 3
sg. înghițeá; conj. prez. 3
să înghítăînghițì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)înghițì v.
1. a introduce în stomac;
2. fig. a suporta o insultă (neputând face altfel):
a înghiți noduri; 3. a absorbi:
buretele înghite apă; 4. a face să piară într’o prăpastie:
înghiți-l’ar pământul! 5. a risipi:
a înghiți toată averea; 6. a nimici, a devora:
vrea să mă înghiță, nu altceva. [Lat. INGLUTTIRE].