înfulica (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÎNFULICÁ vb. I.
v. înfuleca.înfulica (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)înfulicá (înfúlic, înfulicát), vb. –
1. A împovăra, a copleși, a covîrși. –
2. A înghiți, a înfuleca. –
Var. înfuleca, (rar)
înfuli. Lat. fullĭcāre „a scutura, a bate”, de la
fullo „bătătoare, piuă”. Pentru trecerea semantică,
cf. sp. cargar. Explicația tradițională, pe baza
lat. follĭcāre, de la
follis (Pușcariu 846; Candrea-Dens., 620; REW 3417; DAR), pare mai puțin convingătoare, întrucît
lat. înseamnă „a sufla, a pufni” (pentru a explica semantismul, Tiktin admite influența lui
foale), și că primul sens, care trebuie să fie cel original, rămîne neexplicat. Ultima
var., pentru care se citează un singur
ex., este neclară.
înfulicà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)înfulicà v. Mold. a înghiți cu lăcomie (de vite când scapă la strânsură și ironic despre oameni):
mi ți le-a înfulicat CR. [Lat. FOLLICARE (lit. a băga în foale)].