înec (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÎNEC, înecuri, s. n. 1. Moarte prin sufocare în apă (sau în alt lichid); înecăciune (
2).
2. Revărsare mare de ape; inundare, inundație; puhoi. – Din
îneca (derivat regresiv).
înec (Dicționaru limbii românești, 1939)1) înéc n., pl.
urĭ (d.
a îneca). Acțiunea de a îneca. Inundațiune.
înec (Dicționaru limbii românești, 1939)2) înéc și (vechĭ, ĭar azĭ în Serbia)
nec, a
-á v. tr. (lat.
nĕcare, „a ucide”, mlat. „a îneca”; pv.
negar, fr.
nover, a îneca; it.
annegare, cat. sp. pg.
anegar. –
Îneacă; să înece). Ucid asfixiind pin [!] apă (saŭ pin alt lichid), ucid cufundînd. Cufund:
a îneca o corabie. Inund:
apa înecase șesu. Asfixiez:
fumu, gutuĭa te îneacă. Fig. Îmĭ înec amaru în vin, beaŭ ca să uĭt amaru (suferința).
Lacrămile [!], suspinele mă îneacă, nu maĭ pot vorbi de lacrămĭ, de suspine. V. refl. Mor cufundat în lichid. Mă cufund și nu maĭ ĭes:
corabia s´a înecat. Mă asfixiez, mă înăduș:
m´am înecat mîncînd o gutuĭe (care mĭ-a stat în gît),
m´am înecat c´un os. Fig. M´am înecat în datoriĭ, îs plin de datoriĭ.
A te îneca ca Țiganu, la mal saŭ
a te îneca la mal, ca Țiganu, a face fiasco aproape de reușită.
A fi trist par´că ți s´aŭ înecat corăbiile, a fi trist ca după o mare perdere [!]. – Se zice și se scrie și
înnec.înec (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)înéc s. n.,
pl. înécuri