încăla (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)încălá (-léz, -át), vb. – A se îngrășa, a face burtă. –
Var. ingăla. Origine obscură. Pare să fie un
der. de la
lat. callēre „a face bătături, a se înăspri pielea”, dacă se admite trecerea semantică de la „a se îngroșa pielea” la „a se îngrășa” în general,
cf. Tiktin; DAR; iar pentru părerea contrară,
cf. Philippide, II, 718. Celelalte explicații sînt insuficiente: din
alb. galë „gras”,
ngal „a se îngrășa” (Cihac, II, 718); de la
cal (Philippide,
Principii, 148; Scriban); de la
călău „om gras”,
der. de la
cal (Iordan,
ZRPh., LVI, 230 și
BL, IX, 67).
Var. se datorează unei confuzii cu
îngăla „a murdări”.
încăla (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))ÎNCĂLÁ, încălez, vb. I.
Refl. (
Reg.) A se împlini la trup, a se îngrășa. –
Lat. *incallare (<
callum „umflătură”).