încumeta (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÎNCUMETÁ, încúmet, vb. I.
Refl. 1. A îndrăzni; a cuteza.
2. (Urmat de determinări introduse prin
prep. „în”) A se bizui, a se încrede în ceva. [
Var.: (
reg.)
încuméte vb. III] –
Cf. lat. committere.încumeta (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)încumetá (încumetát, át), vb. refl. –
1. A se întemeia, a se sprijini. –
2. A îndrăzni, a cuteza. –
Var. încumete, (în)cumeți. Lat. committĕre (Philippide,
Principii, 141; Tiktin; Candrea-Dens., 434; DAR);
cf. sp. acometer. Este dublet al lui
comite, vb., din
fr. commettre. Part. circulă de asemenea, fiind mai ales
înv., în forma
încumes.încumeta (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!încumetá (a se ~) vb. refl.,
ind. prez. 1
sg. mă încúmet, 3
se încúmetă; conj. prez. 3
să se încúmete