încuiba (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÎNCUIBÁ, încuibez, vb. I.
Refl. A-și face cuib; a se vârî (unde nu-i este locul); a se oploși. ♦
Fig. A pătrunde adânc; a se înrădăcina. [
Prez. ind. și:
încúib] –
În + cuib.încuiba (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!încuibá (a se ~) vb. refl.,
ind. prez. 3
se încuibeázăîncuibà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)încuibà v.
1. a-și face cuibul;
2. fig. a se așeza, a prinde rădăcină:
cu amărăciunea vie ’n suflet încuibată AL.