înconjur (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÎNCÓNJUR, (rar)
înconjururi, s. n. Ocol, ocolire. ◊
Loc. adv. Fără înconjur = fără nici o ezitare, fără subterfugii, deschis, direct, pe față; de-a dreptul.
Cu înconjur (sau
cu înconjururi) = pe ocolite, pe departe, indirect. [
Acc. și;
inconjúr. –
Var.:
încúnjur s. n.] – Din
înconjura (derivat regresiv).
înconjur (Dicționaru limbii românești, 1939)1) încónjur (vest) și
încúnjur (est) n., pl.
urĭ (d.
înconjor). Ocol, mergere saŭ stare în prejur [!]:
a face înconjuru lumiĭ. Fără înconjur, de-a dreptu, pe față:
a vorbi fără înconjur.înconjur (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)încónjur s. n.,
pl. încónjururiînconjur (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)înconjur n. ocol:
fără înconjur.