încheietură (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÎNCHEIETÚRĂ, încheieturi, s. f. 1. Îmbinare (mobilă) a capetelor oaselor; articulație. ♦ Parte a corpului situată în dreptul unei articulații.
2. Loc unde se îmbină două sau mai multe obiecte sau părțile unui obiect, ale unei construcții etc. –
Încheiat +
suf. -ură.încheietură (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)încheietúră s. f.,
g.-d. art. încheietúrii, pl. încheietúriîncheietură (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)încheietură f.
1. rezultatul încheierii;
2. articulațiune, loc de încheiat:
încheietura mânecei, încheietura oaselor.încheĭetură (Dicționaru limbii românești, 1939)încheĭetúră f., pl.
ĭ. Rezultatu încheĭeriĭ. Locu unde se încheĭe niște lucrurĭ, articulațiune:
încheĭeturile oaselor, corpuluĭ, caruluĭ, mașiniĭ. – În Buc. și
încheietoare, pl.
orĭ.