împăcăciune (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÎMPĂCĂCIÚNE, împăcăciuni, s. f. (
Înv.) Împăcare. –
Împăca +
suf. -ăciune.împăcăciune (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)împăcăciúne (
înv.)
s. f.,
g.-d. art. împăcăciúnii; pl. împăcăciúniîmpăcăcĭune (Dicționaru limbii românești, 1939)împăcăcĭúne f. Acțiunea de a saŭ de a te împăca.