împuțiciune (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÎMPUȚICIÚNE, împuțiciuni, s. f. 1. (Rar) Miros greu; putoare.
2. (
Concr.) Lucru urât mirositor;
p. ext. murdărie. –
Împuți +
suf. -ciune.împuțiciune (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)împuțiciúne s. f.,
g.-d. art. împuțiciúnii; pl. împuțiciúniîmpuțicĭune (Dicționaru limbii românești, 1939)împuțicĭúne f.
Vechĭ. Putoare, infecțiune.