împunge (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÎMPÚNGE, împúng, vb. III.
1. Tranz. și
refl. A (se) înțepa. ♦
Tranz. A îmboldi un animal. ♦
Tranz. Fig. A ironiza, a persifla.
2. Tranz. A lovi cu coarnele. [
Perf. s. împunsei, part. împuns] –
Lat. impungere.împunge (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)împúnge (împúng, împúns), vb. –
1. A înțepa. –
2. A lovi cu coarnele. –
3. A îmboldi, a stimula, a ațîța. –
Var. (rară)
punge. Mr. pung, pundziri. Lat. pungĕre (Pușcariu 795; Candrea-Dens., 1470; REW 6850; DAR),
cf. it. pungere, prov. ponher, fr. poindre, sp.,
port. pungir. –
Der. impungătură (
var. împunsătură, împunsură, punsură, împunsoare),
s. f. (înțepătură, junghi);
împungător, adj. (care împunge);
(îm)pungaci, adj. (care lovește cu coarnele);
împungăli, vb. (a coase prost), cu
suf. expresiv
-li; împungăleală, s. f. (cusătură prost făcută);
străpunge, vb. (a trece dintr-o parte într-alta, a pătrunde), cu
pref. stră-, a cărui
comp. poate fi și romanică,
cf. trent. straponzer, friul. straponzi; străpungător, adj. (pătrunzător, cu vîrful ascuțit).
împunge (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)împúnge (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. împúng, 1
pl. împúngem, perf. s. 1
sg. împunséi, 1
pl. împúnserăm; part. împúnsîmpunge (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)împunge v.
1. a înțepa:
a o împunge pe fugă, a porni în fuga mare;
2. fig. a ofensa cu vorba. [Lat. PUNGERE].