împroșcătură (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÎMPROȘCĂTÚRĂ, împroșcături, s. f. 1. Împroșcare.
2. (
Concr.) Urmă lăsată prin împroșcare; stropitură, pată. –
Împroșca +
suf. -ătură.împroșcătură (Dicționaru limbii românești, 1939)împroșcătúră f., pl.
ĭ. Rezultatu împroșcăriĭ, salvă, canonadă:
împroșcăturile mitralierelor. Fig. Aruncăturĭ de vorbe urîte, mincĭunĭ, ocărĭ:
împroșcăturile ziarelor.împroșcătură (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)împroșcătúră s. f.,
g.-d. art. împroșcătúrii; pl. împroșcătúriîmproșcătură (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)împroșcătură f. rezultatul împroșcării, canonadă:
împroșcaturile dușmanului.