îmbuiba (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÎMBUIBÁ, îmbúib, vb. I.
Refl. și
tranz. A mânca și a bea (sau a da să mănânce și să bea) peste măsură, a (se) ghiftui; a (se) îndopa. –
Et. nec.îmbuiba (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)îmbuibá (îmbúib, îmbuibát), vb. –
1. A ghiftui, a îndopa cu mîncare. –
2. (
Refl.) A mînca lacom, în exces. –
3. A crește din abundență, a se înmulți. Origine necunoscută. Nici una din explicațiile date pînă acum nu pare mulțumitoare. După Densusianu,
Archiv. lat. Lex., XII, 425, Din
lat. bubia, glosare incertă a lui „sfîrc”, pe baza unui
der. *
imbubiāre, cf. Pușcariu 72 și REW 4286a; însă autorul a renunțat mai tîrziu la această ipoteză, convingîndu-se că glosarea era incorectă. După Giuglea,
Dacor., II, 632-37, din
lat. imbuĕre, prin intermediul unei forme
pop. *
imbuviāre, cf. DAR, și Rosetti, I, 167, care stabilește o legătură cu
lat. bubῑre „a umfla”. Sub aspect semantic, cuvîntul oferă o identitate perfectă cu
buieci, cf. buiac; însă explicația fonetică este dificilă
cf. sl. buiti sę „a trăi înconjurat de plăceri”, cu care DAR admite că s-a încrucișat.
îmbuiba (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)îmbuibá (a ~) (-bui-) vb.,
ind. prez. 3
îmbúibăîmbuibà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)îmbuibà v.
1. a (se) îndopa;
2. fig. a se face arogant. [Origină necunoscută].