îmblăciu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÎMBLĂCÍU, îmblăcie, s. n. Unealtă agricolă rudimentară, formată dintr-o prăjină lungă la capătul căreia este legat un băț gros mobil și mai multe curele, cu care se lovesc spicele de cereale sau păstăile de legume spre a li se scoate boabele. [
Acc. și:
îmblắciu] –
Cf. îmblăti.îmblăciŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)îmblăcíŭ n., pl.
ie (vsl.
mlatŭ, maĭ de bătut, d.
mlatiti, a îmblăti. P. epenteză, cp. cu
dambla, jimblă, imbrohor). O unealtă de bătut fasolea, grîu ș. a. (Se compune dintr´o coadă numită
odîrjă și dintr´un băț maĭ scurt numit
hadarag, cu care se izbește, și amîndoŭă-s legate pin [!] doŭă curele numite
oglăvĭ). – Și
umblăcíŭ, mlăcíŭ, mlăcĭúgă, blăcíe, îmblăcíe și
moloteț.îmblăciu (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)îmblăcíu, îmblăcie, îmblăcii, s.n. – Unealtă agricolă folosită la treieratul manual, alcătuită din două piese mobile, una mai lungă (îndârja sau dârjaua) și una mai scurtă (hădărău/hădărag) legate prin curele (oglăji) sau belciug de fier (ALR 1973: 828): „Snopii erau bătuți cu îmblăciul, după care erau întorși pe cealaltă parte” (Dăncuș 1986: 44). – Din îmblăti.
îmblăciu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)îmblăcíu (
înv.)
s. n.,
art. îmblăcíul; pl. îmblăcíeîmblăciu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)îmblăciu n. Tr. sau
mlăciu, instrument agricol compus din două lemne întrebuințat la baterea cerealelor. [Bulg. MLATIA].