îmbina (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÎMBINÁ, îmbín, vb. I.
Tranz. și
refl. A (se) lega, a (se) uni, a (se) împreuna, a (se) asocia pentru a realiza un tot; a (se) îngemăna. – Probabil
lat. *
imbinare.îmbina (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)îmbiná (îmbín, îmbinát), vb. – A potrivi, a uni, a combina două părți ale unui obiect sau două obiecte diferite. –
Var. înghina. Lat. *
bināti, de unde
mr. binats „gemeni”,
cf. it. binati „gemeni”,
binare „a naște gemeni”. Rezultatul
rom. *
binați, f. *
binațe, pare să fi fost considerat
adj. verbal și încrucișat cu
îngemănat, a cărui corespondență semantică e perfectă. Este de asemenea posibil să se plece direct de la un
lat. *
bināre, refăcut pe baza lui *
bināti, cf. it. binare, friul. imbiná „a uni”. În general se consideră
der. de la un
lat. *
imbināre, de la
bini „duplicate” (
Lexiconul de la Buda; Pușcariu 778; Candrea-Dens., 823; REW 4280). DAR și Graur,
BL, V, 101, resping această ipoteză, bazîndu-se pe prioritatea, care nu este certă, a
var. înghina, și pe prezența lui
desghina, vb. (a despărți, a înlătura; a crăpa, a despica; a învrăjbi),
mr. dizgl’ina, cu
var. desbina, care se consideră un hiperurbanism. Astfel, pe cînd Densusianu,
Hlr., 288; Densusianu,
Filologie, 447; și REW 4280 pleacă de la
lat. *
imbinare, Candrea-Dens., 482 pleacă de la *
disglutinare, prin intermediul lui
desghina, și Giuglea,
Dacor., III, 621, de la *
disglināre ‹
gr. γλίvη „coadă”; Philippide, II, 640, presupune un
lat. *
disbināre, și DAR o legătură între aceste cuvinte și
ghin, ghionoi. Explicarea lui
îmbina pe baza lui
desbina ‹
desghina, nu este posibilă.
Der. cu
des- nu poate fi valabilă dacă lipsește
vb. simplu (
des-lega, des-prinde), sau
der. cu
în- (
des-chide, cf. închide; desfunda, cf. înfunda); iar cînd
des- provine de la un
der. romanic, ideea de „separație” s-a pierdut complet (
cf. desfăta, desmierda); astfel încît, pentru
desbina, mai întîi trebuie să fi existat un *
bina sau
îmbina. Ideea priorității cronologice a lui
desghina față de
desbina se explică prin prezența
mr. dizgl’ina, a cărui origine nu o cunoaștem. Pentru
lat. bināti, cf. Pușcariu,
ZRPh., XXIX, și REW 1109.
V. și Philippide,
Principii, 108, care îl
der. pe
îmbina din
lat. inguen. –
Der. neîmbinat, adj. (separat);
înghinărat (
var. înghinorat),
adj. (îmbinat).
îmbina (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)îmbiná (a ~) vb.,
ind. prez. 3
îmbínăîmbinà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)îmbinà v. a împreuna două lucruri prin căpătâiele lor:
a uni laolaltă sprâncene îmbinate. [Lat. *IMBINARE cf. COMBINARE)].