îmbia (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÎMBIÁ, îmbíi, vb. I.
Tranz. și
refl. recipr. A (se) îndemna (stăruitor) să facă sau să primească ceva; a (se) invita, a (se) pofti. ♦
Refl. (Rar) A se lăsa poftit. ♦
Tranz. Fig. A atrage. [
Pr.:
-bi-a] – Probabil
lat. *
inviare.îmbia (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)îmbiá (-íu, îmbiát), vb. –
1. A solicita, a cere. –
2. A invita, a pofti. –
3. A oferi, a propune.
Lat. ambῑre, al cărui sens propriu de „a înconjura” trecuse deja în limba clasică, ca cel de „a solicita”,
cf. la Tacit,
Germ., 17,
nuptiis ambiuntur „le propun căsătorie”. Schimbarea de conjugare
ambῑre ›
*ambiāre ca în
accῑre ›
aciua. Acest etimon, propus deja de Philippide, II, 718, nu pare să fi fost acceptat. Totuși, pare mai sigur decît
der. propusă de Pușcariu,
Dacor., IV, 1319 și DAR (
cf. REW 9295 și Graur,
BL, V, 117), din
lat. *inviāre „a obliga”, de la
vis „forță”, sau decît cea a lui Scriban, din
lat. *
inviāre „a îndruma”. Din
lat. *
invitāre (Koerting 5136), nu este posibil. –
Der. îmbieală, s. f. (invitație, rugăminte, solicitare);
îmbietor, adj. (atractiv);
îmbietură, a.
f. (invitație);
îmbiecios, adj. (care se lasă rugat).
îmbia (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)îmbiá (a ~) (-bi-a) vb.,
ind. prez. 1 și 2
sg. îmbíi, 3
îmbíe, 1
pl. îmbiém (-bi-em); conj. prez. 1 și 2
sg. să îmbíi, 3
să îmbíe; ger. îmbiínd (-bi-ind)îmbià (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)îmbià v. a invita:
smeul o îmbia să miroase florile ISP. [Lat. INVIARE].