zăbăluță - explicat in DEX

zăbăluță (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
ZĂBĂLÚȚĂ, zăbăluțe, s. f. 1. Un fel de zăbală (1) mai simplă, compusă din două bare îmbinate între ele, servind pentru a conduce calul. 2. Zăbală (2). – Zăbală + suf. -uță.

zăbăluță (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
zăbălúță s. f., g.-d. art. zăbălúței; pl. zăbălúțe

zăbăluță (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
ZĂBĂLÚȚĂ, zăbăluțe, s. f. Un fel de zăbală mai simplă, compusă din două bare îmbinate între ele, servind pentru a conduce calul. – Din zăbală + suf. -uță.

zăbăluță (Dicționaru limbii românești, 1939)
zăbălúță f., pl. e (dim. d. zăbală). Zăbala cea mică (numită și trînzeluță, compusă din doŭă brațe de fer), care, de ordinar, ajunge p. a conduce calu. (Țăraniĭ nu se servesc de cît [!] de ĭa [!]). V. strună.

zăbăluță (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
zăbăluță f. lănțișor la frâu prins sub fălcile calului.

zăbăluță (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
ZĂBĂLÚȚĂ, zăbăluțe, s. f. 1. Zăbală (1) mai simplă, compusă din două bare îmbinate între ele. 2. Zăbală (2). — Zăbală + suf. -uță.