zâmbi (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ZÂMBÍ, zâmbesc, vb. IV.
Intranz. 1. A schița o ușoară mișcare a buzelor, însoțită de înseninarea feței, pentru a exprima de obicei bucurie sau satisfacție (de mică intensitate); a surâde.
2. Fig. A fi (cuiva) favorabil. ♦ A conveni cuiva, a găsi aprobare la cineva. – Din
sl. zonbŭ „dinte”,
bg. zăbja se.zâmbi (Dicționarul limbii române literare contemporane, 1955-1957)ZÂMBÍ,
zâmbésc, vb. IV.
1. Intranz. ~ ◊ Tranz. (Cu complement intern)
Domnul asculta și zâmbet zâmbea. (Despre ochi, privire) A exprima veselie, voioșie.
2. Intranz. (Construit cu un complement în dativ) (Fig.) ~ ◊ A-și manifesta veselia la vederea cuiva. ♦ ~, a constitui o ademenire pentru cineva. ◊
Expr. A-i zâmbi (cuiva)
mustața = a se bucura, (Pop.)
a zâmbi a râde = a zâmbi reținut, discret.
3. Intranz. (Fig.) A avea o înfățișare plăcută, care provoacă bună dispoziție; a străluci, a sclipi, a scânteia (de lumină, de curățenie).
zâmbi (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)zâmbí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl.
zâmbésc, imperf. 3 sg.
zâmbeá; conj. prez. 3
să zâmbeáscăzâmbi (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))ZÂMBÍ, zâmbesc, vb. IV.
Intranz. 1. A schița o ușoară mișcare a buzelor, însoțită de înseninarea feței, pentru a exprima bucurie sau satisfacție; a surâde.
2. Fig. A avea o înfățișare plăcută; a străluci, a scânteia.
3. Fig. A fi (cuiva) favorabil. ♦ A conveni cuiva, a găsi aprobare la cineva.
Propunerea aceasta zâmbi bătrânului (NEGRUZZI). – Slav (
v. sl. zonbŭ „dinte”;
bg. zăbja se).
zâmbi (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ZÂMBÍ, zâmbesc, vb. IV.
Intranz. 1. A schița o ușoară mișcare a buzelor, însoțită de înseninarea feței, pentru a exprima de obicei bucurie sau satisfacție (de mică intensitate); a surâde.
2. Fig. A fi (cuiva) favorabil. ♦ A conveni cuiva, a găsi aprobare la cineva. — Din
sl. zonbŭ „dinte”,
bg. zăbja se.zâmbì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)zâmbì v. a surâde. [Tras din slav. ZOBŬ, dinte: lit. a scrâșni din dinți (ca câinele); v.
zâmbre].