zice (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ZÍCE, zic, vb. III.
Tranz. 1. A exprima ceva în cuvinte, a spune, a rosti cu voce tare;
p. ext. a vorbi. ◊
Expr. Cât ai zice pește = într-o clipă, imediat, îndată.
A zice nu (sau
ba) = a refuza; a tăgădui, a se opune, a rezista.
A zice da = a afirma, a accepta, a consimți.
Vrea (sau
va, vra)
să zică =
a) înseamnă, are sensul, semnificația, valoarea...;
b) așadar, deci, prin urmare.
Mai bine zis = mai exact, mai precis exprimat. ♦ A se adresa cuiva cu cuvintele..., a-i spune. ♦ (Despre texte) A cuprinde, a scrie, a relata. ◊ (
Reg.) A comunica, a transmite, a face cunoscut.
2. A afirma, a declara; a susține, a pretinde. ♦ A promite, a făgădui. ♦ A răspunde, a riposta; a invoca.
Mai zi dacă ai ce. ♦ A reproșa, a obiecta.
Frumos, n-am ce zice. ◊
Expr. Să nu zici că... = să nu-mi reproșezi că... ♦ A contesta. ♦ A sfătui, a îndemna; a porunci, a ordona.
3. (
Pop.) A cânta (din gură sau dintr-un instrument); a doini, a hori.
4. A-și da o părere, a se pronunța într-o chestiune;
p. ext. a gândi, a socoti, a crede.
Toți vor zice cum vrei tu. ◊
Expr. (
Că)
bine zici! = bună idee! așa este.
Ce-am zis eu? = nu ți-am spus? vezi că am avut dreptate?
Zi... =
a) judecă, socotește, dă-ți părerea;
b) așadar, prin urmare.
Ce-ai zice...? = ce părere ai avea? cum ți-ar părea?
Să zicem =
a) să presupunem, să admitem;
b) de exemplu.
Vino, să zicem, la ora zece. ♦ (La optativ sau la conjunctiv) A avea sau a lăsa impresia că...
Așa, numai ca să zică și el că face o treabă. 5. A se adresa cuiva rostindu-i numele; a numi un obiect cu numele lui;
p. ext. a porecli. ◊
Impers. O fată ce-i zice Maria. ◊
Expr. (
Refl.)
Cum (sau
precum)
s-ar (
mai)
zice = cum s-ar exprima, cum s-ar traduce (cu alte cuvinte). –
Lat. dicere.zice (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)zíce (-c, -is), vb. –
1. A spune. –
2. A afirma, a asigura. –
3. A vorbi, a pronunța. –
4. A se ruga. –
5. A citi, a declama, a recita. –
6. A cînta. –
7. A celebra, a oficia. –
8. A suna un instrument. –
9. A obiecta, a critica. –
10. A pretinde, a susține. –
11. A crede, a gîndi. –
12. A numi, a porecli. –
13. (
Refl.) A se chema. –
14. (
Refl.) A se presupune, a trece drept. –
Mr. dzîc, dzîșu, dzițeare; megl. zic, ziș, ziceri; istr. zic, zis. Lat. dῑcēre (Pușcariu 1941; REW 8268; Popinceanu,
ZRPh., LVI, 236),
cf. it. dicere, gt.
dire, sp. decir. –
Der. zicală, s. f. (proverb; formulă magică; bucată muzicală);
zicălaș (
var. zicălău, zicaș),
s. m. (lăutar);
zicătoare, s. f. (proverb; bucată muzicală);
zicătură, s. f. (proverb; bucată muzicală);
zicere, s. f. (zicală; expresie);
zicător, s. m. (lăutar);
zisă, s. f. (afirmație; proverb);
prezice, vb., format după
fr. prédire; cf. contrazice. Cică,
adv. (după cum se spune, se pare), este o simplă abreviere a lui
zice că, cf. calabr. cica.zice (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)zíce (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl.
zic, 1 pl.
zícem, 2 pl.
zićeți, perf. s. 1 sg.
ziséi, 1 pl.
zíserăm; imper. 2 sg.
zi, neg.
nu zíce; part.
ziszice (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))ZÍCE, zic, vb. III.
Tranz. (În concurență cu
spune)
1. A exprima în cuvinte, a spune cu voce tare;
p. ext. a vorbi; a rosti, a pronunța, a articula. ◊
Expr. Cât ai zice pește = într-o clipită, imediat.
A zice zău = a se jura.
A zice nu (sau
ba) = a refuza, a tăgădui, a se opune, a rezista.
A zice da = a afirma, a accepta, a consimți.
Vrea (sau
va, vra)
să zică =
a) înseamnă, are sensul, semnificația, valoarea.
Ce va să zică aceea să plătesc? întrebă dânsul (ISPIRESCU);
b) deci.
Va să zică pleci. ◊
Mai bine zicând = mai exact, mai precis exprimat. ♦ A se adresa cuiva cu cuvintele..., a spune. ♦ (Despre texte) A cuprinde, a scrie, a relata. ♦ (
Reg.) A comunica, a transmite, a face cunoscut.
2. A afirma, a declara, a spune (ceva); a susține, a pretinde. ♦ A promite, a afirma.
Zis-a maica că mi-a face Un pieptar (JARNÍK-BÎRSEANU). ♦ A răspunde, a riposta; a opune.
Nu-i așa jupâneșică? – Mai zi dacă ai ce (CREANGĂ). ♦ A reproșa, a obiecta.
Bun suflet de om este, n-am ce zice (CREANGĂ). ◊
Expr. Să nu zici că... = să nu-mi reproșezi că... ♦ A contesta.
Fosta-i și d-ta la tinerețe, nu zic (CREANGĂ). ♦ A sfătui, a îndemna; a porunci, a ordona.
3. (
Pop.) A cânta (din gură sau dintr-un instrument); a doini, a hori.
4. A-și da o părere, a se pronunța într-o chestiune;
p. ext. a gândi, a socoti, a crede. ◊ (
Intranz.)
Boierii toți vor zice cum zice domnitorul (ALECSANDRI). ◊
Expr. (Că) bine zici! = bună idee! ai dreptate.
Ce-am zis eu? = nu ți-am spus? vezi că am avut dreptate?
Zi... =
a) judecă, socotește, dă-ți părerea.
Dumneata cum crezi să facem, zi, nea Ioane? (DUMITRIU);
b) așadar, prin urmare.
Doarme... – Zi, doarme... murmură Rizea (DUMITRIU).
Ce-ai zice...? = ce părere ai avea, cum ți-ar părea?
Să zicem =
a) să presupunem, să admitem.
Să zicem că da, dar le trebuie vreme (DELAVRANCEA);
b) de exemplu.
Vino la ora zece, să zicem. ♦ (La optativ sau la conjunctiv) A avea sau a lăsa impresia că...
Așa numai ca să zică și el că face ceva, bălăcea cu nuiaua prin apă (ISPIRESCU).
5. A se adresa cuiva rostindu-i numele; a numi un obiect cu numele lui. ◊
Impers. Au fost odată un voinic ce-i zicea Tei-Legănat (SBIERA). ◊
Expr. Cum (sau
precum)
s-ar (mai) zice = cum s-ar exprima, cum s-ar traduce (cu alte cuvinte). –
Lat. dicere.zice (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ZÍCE, zic, vb. III.
Tranz. 1. A exprima ceva în cuvinte, a spune, a rosti cu voce tare;
p. ext. a vorbi. ◊
Expr. Cât ai zice pește = într-o clipă, imediat, îndată.
A zice nu (sau
ba) = a refuza; a tăgădui, a se opune, a rezista.
A zice da = a afirma, a accepta, a consimți.
Vrea (sau
va, vra)
să zică =
a) înseamnă, are sensul, semnificația, valoarea...;
b) așadar, deci, prin urmare.
Mai bine zis = mai exact, mai precis exprimat. ♦ A se adresa cuiva cu cuvintele..., a-i spune. ♦ (Despre texte) A cuprinde, a menționa, a relata. ◊ (
Reg.) A comunica, a transmite, a face cunoscut.
2. A afirma, a declara; a susține, a pretinde. ♦ A promite, a făgădui. ♦ A răspunde, a riposta; a invoca.
Mai zi dacă ai ce. ♦ A reproșa, a obiecta.
Frumos, n-am ce zice. ◊
Expr. Să nu zici că... = să nu-mi reproșezi că... ♦ A contesta. ♦ A sfătui, a îndemna; a porunci, a ordona.
3. (
Pop.) A cânta (din gură sau dintr-un instrument); a doini, a hori.
4. A-și da o părere, a se pronunța într-o chestiune;
p. ext. a gândi, a socoti, a crede.
Toți vor zice cum vrei tu. ◊
Expr. (Că) bine zici! = bună idee! așa este.
Ce-am zis eu? = nu ți-am spus? vezi că am avut dreptate?
Zi... =
a) judecă, socotește, dă-ți părerea;
b) așadar, prin urmare.
Ce-ai zice...? = ce părere ai avea? cum ți-ar părea?
Să zicem =
a) să presupunem, să admitem;
b) de exemplu.
Vino, să zicem, la ora zece. ♦ (La optativ sau la conjunctiv) A avea sau a lăsa impresia că...
Așa, numai ca să zică și el că face o treabă. 5. A se adresa cuiva rostindu-i numele; a numi un obiect cu numele lui;
p. ext. a porecli. ◊
Impers. O fată ce-i zice Maria. ◊
Expr. (
Refl.)
Cum (sau
precum)
s-ar (mai) zice = cum s-ar exprima, cum s-ar traduce (cu alte cuvinte). –
Lat. dicere.zice (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)zice v.
1. a rosti prin vorbe:
zi să vie; 2. a cânta:
doine cari zic de dor AL.
ce cu fluierul îți zice EM.;
3. a exprima prin scris:
ce zicea în scrisoarea ta ? 4. a ordona, a consilia:
le-am zis să plece; 5. a crede, a socoti:
ce zici de purtarea lui ? [Lat. DICERE].