zdrențui - explicat in DEX

zdrențui (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
ZDRENȚUÍ, zdrențuiesc, vb. IV. Refl. (Despre obiecte de pânză, stofă etc.) A se rupe, a se sfâșia; a se preface în zdrențe. ◊ Tranz. I-a zdrențuit haina. [Var.: trențuí vb. IV] – Zdreanță + suf. -ui.

zdrențui (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
zdrențuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. zdrențuiésc, imperf. 3 sg. zdrențuiá; conj. prez. 3 să zdrențuiáscă

zdrențui (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
ZDRENȚUÍ, zdrențuiesc, vb. IV. Refl. (Despre obiecte de pânză, stofă etc.) A se rupe, a se sfâșia; a se preface în zdrențe. [Var.: trențuí vb. IV] – Din zdreanță.

zdrențui (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
ZDRENȚUÍ, zdrențuiesc, vb. IV. Refl. (Despre obiecte de pânză, stofă etc.) A se rupe, a se sfâșia; a se preface în zdrențe. ◊ Tranz. I-a zdrențuit haina. [Var.: trențuí vb. IV] — Zdreanță + suf. -ui.