văpaie (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)VĂPÁIE, văpăi, s. f. 1. Flacără mare; pară. ♦ Arșiță, dogoare. ♦
Fig. Lumină strălucitoare.
2. Văpaiță (
2). –
Cf. alb. vapë.văpaie (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)văpáie (-ắi), s. f. – Pară, flacără mare. Origine necunoscută. Se indică de obicei posibilitatea unui
lat. *
vapalia ‹
vapa (Pușcariu 1855; Tiktin; Philippide, II, 661; REW 9147),
cf. it. va(m)pa, sb. vapa „vapor”,
alb. vapë „căldură” (Cihac, II, 721); dar relația dintre aceste cuvinte nu este clară. Poate este dubletul lui
vipie, s. f. (arșiță).
Der. (în)văpăia, vb. (a arde cu flacără);
svăpăiat, adj. (descompus, dezordonat, vagabond, golan), această relație semantică nu este clară (probabil „descompus ca cel care scapă de la incendiu”; după Crețu, din
sl. sverĕpovati „a exaspera”; după Tiktin, se pleacă de la ideea de „aprins”).
văpaie (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)văpáie s. f., art.
văpáia, g.-d. art.
văpắii; pl.
văpắivăpaie (Dicționar de argou al limbii române, 2007)văpaie, văpăi s. f. (er.) excitație; apetit sexual.
văpaie (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)văpaie f. flacără mare:
focul arde cu văpaie; fig.
văpăi de ochi sălbatici AL. [Dintr’un primitiv
vapă, conservat în vechea italiană și în albaneză].
văpaie (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)VĂPÁIE, văpăi, s. f. 1. Flacără mare; pară. ♦ Arșiță, dogoare. ♦
Fig. Lumină strălucitoare.
2. Văpaiță (
2). —
Cf. alb. vapë.văpaĭe (Dicționaru limbii românești, 1939)văpáĭe f., pl.
ăĭ (lat. pop.
*vapalĭa, d.
vapor, abur; it.
vampa, vechĭ
vapa; alb.
vapă; sîrb.
vapa, abur, exalațiune,
vapaj [d. rom.] vaĭet. V.
vipie). Mare flacără, mare căldură, arșiță, vipie:
văpaĭa ĭaduluĭ, văpaĭa uneĭ zile de vară. V.
lipăr, pripec, toĭ.