vârtej (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)VÂRTÉJ, vârtejuri, s. n. I. 1. Porțiune din masa unui fluid în care acesta, datorită unui obstacol ivit în cale, are o mișcare de rotație; turbion, bulboană. vâltoare, vârticuș. ♦ Rotire a apei (sau a spumei) sub formă de cercuri repetate, în locul unde se cufundă cineva sau ceva. ♦ (
Fiz.) Mișcare a unui fluid, în cursul căreia particulele componente au o deplasare complexă de translație și de rotație.
2. Vânt puternic, vijelios, care se învârtește cu viteză pe loc, ridicând în aer obiecte ușoare (praf, hârtii, frunze uscate etc.) ♦ Sul, coloană, trâmbă (de praf, de fum, de zăpadă etc.). ♦ Compus:
vârtejul-pământului =
a) plantă erbacee cu tulpina târâtoare și cu flori galbene (
Medicago orbicularis);
b) mică plantă erbacee, cu câte trei frunze la un nod, cu flori roșii dispuse în vârful tulpinii, care crește prin locuri stâncoase din regiunea alpină (
Pedicularis verticillata).
3. Mișcare (amețitoare) în cerc. ♦
Fig. Vălmășag care târăște pe cineva ca o vâltoare; amețeală, buimăceală, zăpăceală.
4. Loc în creștetul capului omului sau pe pielea animalelor de unde părul pornește în toate direcțiile.
II. Nume dat unor unelte care, atunci când funcționează, descriu o mișcare circulară:
a) fus pe care se desfășoară o funie sau un lanț la capătul cărora se află o găleată, și care se învârtește cu ajutorul unei manivele, folosit pentru a scoate apă din puț, pământ din gropi etc.;
b) (
reg.) unealtă cu care se poate ridica osia carului pentru a se repara roata;
c) încuietoare la ușă sau la poartă, compusă dintr-o bucată de lemn care se învârtește în jurul unui cui;
d) unealtă din lemn folosită pentru presat (la teascul de stors struguri) sau pentru strâns (la masa dulgherului);
e) unealtă de dogărie care servește la strângerea doagelor la butoaie, ciubere etc. – Din
bg. vărtež.vârtej (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)vârtéj s. n., pl.
vârtéjurivârtej (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)vârtéj, -uri, s.n. –
1. Dispozitiv din lemn sau metal care glisează pe orizontală; zăvor, riglu, climpuș, batcă, țaglă (ALR 1971: 265).
2. Lemn bătut în pământ, având o cracă crestată ce se întinde deasupra vetrei și de care se atârnă căldarea pentru urdit (Papahagi 1925). – Din sl. vrǔtezi, de la vrǔtěti (Miklosich, cf. DER).
vârtej (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)vârtej n.
1. sensuri tehnice: a) unealtă de ridicat poveri sau de strâns doage; b) lemnul pe care se razimă carul și care se învârtește ținând drept corpul carului;
2. sensuri generalizate: a) vânt impetuos care suflă învârtindu-se; b) apă ce se mișcă învârtindu-se; c)
fig. agitațiune foarte mare:
vârtejul afacerilor; d) boală de amețeală la oi; e) rotunjirea urechii în vârf la vite. [Slav. VRŬTEJĬ, șurup]. ║ adv. ca un vârtej:
caii sbor vârtej, răpiți de vânt AL.
vârtej (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)VÂRTÉJ, vârtejuri, s. n. I. 1. Porțiune din masa unui fluid în care acesta, datorită unui obstacol ivit în cale, are o mișcare de rotație; turbion, bulboană, vâltoare, vârticuș. ♦ Rotire a apei (sau a spumei) sub formă de cercuri repetate, în locul unde se cufundă cineva sau ceva. ♦ (
Fiz.) Mișcare a unui fluid, în cursul căreia particulele componente au o deplasare complexă de translație și de rotație.
2. Vânt puternic, vijelios, care se învârte cu viteză pe loc, ridicând în aer obiecte ușoare (praf, hârtii, frunze uscate etc.) ♦ Sul, coloană, trâmbă (de praf, de fum, de zăpadă etc.). ♦ Compus:
Vârtejul-pământului =
a) plantă erbacee cu tulpina târâtoare și cu flori galbene (
Medicago orbicularis);
b) mică plantă erbacee, cu câte trei frunze la un nod, cu flori roșii dispuse în vârful tulpinii, care crește prin locuri stâncoase din regiunea alpină (
Pedicularis verticillata).
3. Mișcare (amețitoare) în cerc. ♦
Fig. Vălmășag care târăște pe cineva ca o vâltoare; amețeală, buimăceală, zăpăceală.
4. Loc în creștetul capului omului sau pe pielea animalelor de unde părul pornește în toate direcțiile.
II. Nume dat unor unelte care, atunci când funcționează, descriu o mișcare circulară:
a) fus pe care se desfășoară o funie sau un lanț la capătul cărora se află o găleată, și care se învârte cu ajutorul unei manivele, folosit pentru a scoate apă din puț, pământ din gropi etc.;
b) (
reg.) unealtă cu care se poate ridica osia carului pentru a se repara roata;
c) încuietoare la ușă sau la poartă, compusă dintr-o bucată de lemn care se învârte în jurul unui cui;
d) unealtă din lemn folosită pentru presat (la teascul de stors struguri) sau pentru strâns (la masa dulgherului);
e) unealtă de dogărie care servește la strângerea doagelor la butoaie, ciubere etc. — Din
bg. vărtež.