vârfar (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)VÂRFÁR, vârfare, s. n. 1. Țăpoi cu coada lungă, cu care se poate așeza fânul în vârful stogului.
2. Vârf de munte. –
Vârf +
suf. -ar.vârfar (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)vârfár s. n., pl.
vârfárevârfar (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)VÂRFÁR, vârfare, s. n. 1. Țăpoi cu coada lungă, cu care se poate așeza finul în vârful stogului.
2. Vârf de munte. —
Vârf +
suf. -ar.