vânător (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)VÂNĂTÓR, vânători, s. m. 1. Persoană care vânează, care practică vânătoarea. ♦
Fig. (
Peior.) Persoană care caută să obțină prin orice mijloace o situație, un post (pe care nu-l merită), să parvină.
2. Soldat dintr-o veche unitate militară (formată din pedestrași și călărime).
3. (În sintagma)
Vânător de munte = ostaș infanterist special instruit, echipat și inzestrat pentru a lupta în regiuni muntoase. –
Lat. venatorem.vânător (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)vânătór s. m. pl.
vânătórivânător (Dicționar de argou al limbii române, 2007)vânător, vânători s. m. (intl.) conductor de tren.
vânător (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)vânător m.
1. cel ce vânează, cui îi place vânătoarea;
2. pl. corp de trupe:
armata română numără douăzeci regimente de vânători. [Lat. VENATOREM].
vânător (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)VÂNĂTÓR, vânători, S. m. 1. Persoană care vânează, care practică vânătoarea. ♦
Fig. (
Peior.) Persoană care caută să obțină prin orice mijloace o situație, un post (pe care nu-l merită), să parvină.
2. Soldat dintr-o veche unitate militară (formată din pedestrași și călărime).
3. (în sintagma)
Vânător de munte = ostaș infanterist special instruit, echipat și înzestrat pentru a lupta în regiuni muntoase. —
Lat. venatorem.