vântoaică (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)VÂNTOÁICĂ s. f. (În superstiții) Duh rău, care dezlănțuie furtuni. –
Vânt +
suf. -oaică.vântoaică (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)vântoáică (pop.) s. f., g.-d. art.
vântoáiceivântoaică (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)vântoaică f. volbură, furtună.
vântoaică (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)VÂNTOÁICĂ s. f. (În superstiții) Duh rău, care dezlănțuie furtuni. —
Vânt +
suf. -
oaică.