vâlfă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)VẤLFĂ s. f. v. vâlvă.vâlfă (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)vấlfă, -e, #s. f.# – (mag.)
1. Duh, zână, stimă.
2. Fruntea, cel mai bun și cel mai frumos din ceva (Bud 1908).
3. Presentiment, duh inspirator, presentiment: „Vâlfa este un fel de presimțire. Când îți vine să cânți morțește, ai vâlfă că va muri cineva din familie, sau i se va întâmpla o nenorocire. Animalele mugesc, caii nu au stare” (Memoria 2002: 474). – Din #sl.# vluchva „vrăjitor” (Moklosich, Cihac #cf.# DER); #Sl.# vluhvu, #bg.# vlahva (DEX).
vâlfă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)vâlfă f. fala v.
vâlvă: Vodă de a mea vâlfă m’a desbrăcat AL.
vâlfă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)VẤLFĂ s. f. v. vâlvă.