votru (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)VÓTRU, VOÁTRĂ, votri, voatre, s. m. și
f. 1. (
Reg.) Persoană care mijlocește o căsătorie.
2. (
Înv.) Codoș, proxenet. –
Cf. sl. vŭtrĩ, votrĩ.votru (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)vótru (-ri), s. m. –
1. Codoș, proxenet. –
2. (
Trans.) Pețitor. –
Var. Mold. hotru, Banat
motru și
der. Origine incertă. Pare să depindă de
sb. motriti „a privi”, dar rezultatele
rom. nu sînt clare. Legătura cu
sl. votrĭ „fierar”Tiktin) nu pare mai convingătoare. Poate metateza lui *
vrotu (vrut) ‹
a vrea, cf. vruță „codoașă”. –
Der. votri, vb. (a codoși;
Mold., a critica, a insulta;
Trans., a aranja o căsătorie);
votrie (
var. votrenie),
s. f. (codoșlîc).
Cf. Iordan,
BF, IX, 122.
votru (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)vótru, -i, s.m. –
1. Lotru, tâlhar.
2. Bărbat afemeiat.
3. Proxenet: „Târgu l-am înconjurat / Și pe votru l-am aflat” (Bârlea 1924: 88). – Cf. sl. vǔtrǐ, votrǐ (DEX).
votru (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)vótru (
reg.)
(vo-tru) s. m.,
art. vótrul; pl. vótri, art. vótriivotru (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)VÓTRU, votri, s. m. 1. (
Reg.) Persoană care mijlocește o căsătorie.
2. (
înv.) Codoș, proxenet. —
Cf. sl. vŭtrĭ, votrĭ.