volintir (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)VOLINTÍR s. m. v. voluntar.volintir (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)volintír,
volintíri, s.m. (înv.)
1. ostaș grec voluntar (mai ales înrolat în armata lui Ipsilante, în vremea zaverei, la 1821).
2. om crud, barbar.
volintir (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)volintír (-ri), s. m. – Soldat voluntar.
Fr. volontaire prin intermediul
germ. Volontair, rus. volontjor (Sanzewitsch 212),
cf. bg. volontir. –
Der. volintiresc, adj. (voluntar);
volintirime, s. f. (trupă de voluntari). Este dubletul lui
voluntar, s. m., din același cuvînt
fr.volintir (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)volintír (zavergiu, soldat voluntar) (
înv.)
s. m.,
pl. volintíri volintir (Dicționaru limbii românești, 1939)volintír m. (rus.
volontér, pron.
volontĕór, d. germ.
volontär, care vine d. fr.
volontaire; bg.
volontir. V.
voluntar).
Vechĭ. Voluntar (maĭ ales de ceĭ înrolațĭ în armata grecească a luĭ Ipsilante, în timpu zavereĭ, la 1821):
tocmaĭ din vremea volintirilor. Azĭ. Fig. Fam. Zurbagiŭ, scandalagiŭ:
aista-ĭ cam volintir. V.
zavergiŭ, joĭmir.volintir (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)volintir m.
1. voluntar, în special înrolat în armata greacă a lui Ipsilante din timpul Zaverei:
tocmai din vremea volintirilor AL.;
2. om crud. barbar:
vai de mine, c’ăsta e volintir ! AL. [Rus. VOLONTĬORŬ, voluntar].
volintir (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)VOLINTÍR s. m. v. voluntar.