voință (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)VOÍNȚĂ, voințe, s. f. 1. Funcție psihică caracterizată prin orientarea conștientă a omului spre realizarea unor scopuri și prin efortul depus pentru atingerea lor. ♦ Trăsătură de caracter manifestată prin decizie fermă și perseverență în învingerea piedicilor, greutăților, încurcăturilor de orice fel.
2. Ceea ce hotărăște cineva; hotărâre, decizie, voie. ♦ Învoire, consimțământ, permisiune.
3. Intenție, scop, țel, țintă.
4. Dorință, poftă, chef. –
Voi2 +
suf. -ință.